Economia socială este considerată ca fiind cel de-al treilea sector, situat între sectorul public și sectorul privat pentru profit.
Economia socială vizează o formă diferită de dezvoltare față de cea orientată spre profit. Aceasta include organizații al căror scop este mai degrabă concentrat pe valoare socială și ecologică, decât pe căutarea unui câștig și a unei creșteri financiare (acumularea de profit).
Economia socială este o modalitate de a satisface complex nevoile umane prin activități economice, care consolidează valorile justiției sociale, durabilității ecologice, cooperării, reciprocității, comunității și democrației.
Economia socială este animată printr-o rețea de grupuri de tip grass-roots, organizații civice, platforme de consumatori și producători, cooperative, întreprinderi sociale și alte forme hibride de organizare.
La nivel european nu există o definiție comun acceptată a conceptului de economie socială. Mai mult, există diferențe sensibile între modelul anglo-saxon și cel de filiație franceză.
În anul 2002 este elaborată Carta principiilor economiei sociale conform căreia sunt recunoscute la nivel european un set comun de principii care reglementează funcționarea actorilor de economie socială:
- prioritate acordată individului și obiectivelor sociale, și nu capitalului: acest aspect înseamnă că acumularea de capital economic nu reprezintă o țintă de bază a actorilor implicați în economia socială, acesta fiind însă relevant prin rezultatele utilizării lui (schimbarea vieții celor în dificultate sau dezvoltarea unui profit social, ce vizează bunăstarea individului și/sau a comunității). Astfel, o structură de economie socială nu își va pune în pericol misiunea socială pentru obținerea de profit, ci va urmări utilizarea majorității profitului pentru a crește impactul social.
- structuri private: nu fac parte din și nu sunt controlate de către sectorul public (instituții ale statului)
- asociere voluntară și deschisă: asocierea la aceste organizații nu este obligatorie;
- control democratic al membrilor: deciziile se iau în baza principiului 1 om=1 vot şi nu în funcție de contribuția la capitalul social al structurii[1]
- convergenţa dintre interesele membrilor asociaţi şi interesul general şi/sau interesele unei colectivităţi
- gestiunea autonomă şi independentă față de autoritățile statului: acest lucru înseamnă că au deplina capacitate de a-și alege și revoca organele de conducere, precum și de a-și controla și organiza toate activitățile. Acest lucru nu înseamnă însă că actorii de economie socială nu pot beneficia de resurse din partea statului.
- majoritatea excedentului (profitului) să fie folosit pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă și prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general: profitul obținut nu este folosit pentru a se împărți între acționarii/membrii structurilor de economie socială, ci este reinvestit pentru dezvoltarea structurii sau a comunității. Chiar și în cazul în care externalizarea profitului este posibilă către membrii, aceasta este reglementată, prin stabilirea unui procent maxim.
- apărarea și aplicarea principiului solidarității și responsabilității.
[1] O excepție față de acest principiu este reprezentată de către fundații, unde puterea decizională este a membrilor fondatori.
Din punct de vedere al reglementării domeniului economiei sociale, la nivelul Uniunii Europene, întâlnim următoarele situații:
În România, reglementarea sectorului de economie socială se realizează prin Legea 219/2015, potrivit căreia „economia socială reprezintă ansamblul activităților organizate independent de sectorul public, al căror scop este să servească interesul general, interesele unei colectivități și/sau interesele personale nepatrimoniale, prin creșterea gradului de ocupare a persoanelor aparținând grupului vulnerabil şi/sau producerea şi furnizarea de bunuri, prestarea de servicii și/sau execuția de lucrări.”
Principiile specifice economiei sociale, conform legislației din România sunt:
- prioritate acordată individului și obiectivelor sociale față de creșterea profitului;
- solidaritate și responsabilitate colectivă;
- convergența dintre interesele membrilor asociați și interesul general şi/sau interesele unei colectivități;
- control democratic al membrilor asupra activităților desfășurate;
- caracter voluntar și liber al asocierii în formele de organizare specifice domeniului economiei sociale;
- personalitate juridică distinctă, autonomie de gestiune și independență față de autoritățile publice;
- 8 alocarea celei mai mari părți a profitului/excedentului financiar pentru atingerea obiectivelor de interes general, ale unei colectivități sau în interesul personal nepatrimonial al membrilor.
2. ÎNTREPRINDEREA SOCIALĂ:
Conceptul de întreprindere socială se referă la un mod de abordare a afacerii (un mod de a face afaceri) și nu la o formă juridică.
Pentru definirea conceptului de întreprindere socială Rețeaua EMES vorbește de criterii de identificare a întreprinderilor sociale, respectiv 4 criterii economice și 5 criterii sociale[1].
[1] Le role des entreprises sociales dans les marches europeens de l’emploi, disponibil la http://www.emes.net
(a) criterii economice:
- activitate continuă de producție și/sau comercializare de servicii;
- grad ridicat de autonomie;
- asumarea unui nivel semnificativ de risc economic;
- existența unei forțe de muncă salariate.
b) criterii sociale:
- inițiativa este dezvoltată de către un grup de cetățeni;
- proces decizional care nu este în funcție de capitalul deținut;
- dimensiunea participativă care ține cont de persoanele afectate de activitate;
- asumarea unui obiectiv explicit social, de interes public.
Conform Legii 219/2015 privind economia socială din România, atestatul de întreprindere socială este acordat de către Agențiile Județene pentru ocuparea forței de muncă, pentru o perioadă de 5 ani, în condițiile în care structura juridică care solicită atestatul respectă principiile economiei sociale și următoarele criterii:
- acţionează în scop social şi/sau în interesul general al comunităţii;
- alocă minimum 90% din profitul realizat scopului social şi rezervei statutare;
- se obligă să transmită bunurile rămase în urma lichidării către una sau mai multe întreprinderi sociale;
- aplică principiul echităţii sociale faţă de angajaţi, asigurând niveluri de salarizare echitabile, între care nu pot exista diferenţe care să depăşească raportul de 1 la 8.
3. ÎNTREPRINDEREA SOCIALĂ DE INSERȚIE:
Întreprinderea socială de inserție este o formă/statut relativ nou, dezvoltată în ultimii 30-40 de ani în Europa Occidentală ca răspuns la nevoia de a găsi rapid „o pârghie de creare de locuri de muncă şi a unor noi surse de venit pentru cei afectați de șomaj și de excludere socială”.
La fel ca întreprinderea socială, întreprinderea socială de inserție nu este o formă juridică de organizare, ci un statut care poate fi obținut de o organizație privată care desfășoară activitate economică cu obiectivul de a asigura inserția socio-profesională a persoanelor dezavantajate pe piața muncii.
Așadar, întreprinderile sociale de inserție pot fi organizate sub forma cooperativelor, a ONG-urilor cu activități economice sau a unor întreprinderi convenționale (SRL), cu condiția ca acestea să aibă stipulat în statut obiectivul de integrare socio-profesională a persoanelor dezavantajate, precum și respectarea principiilor aflate la baza structurilor de economie socială.
Procentul angajaților care provin din grupuri vulnerabile și care sunt încadrați în cadrul întreprinderilor sociale de inserție poate diferi de la o țară la alta. În România acesta este de minim 30% din totalul persoanelor angajate.
Conform Legii 219/2015 privind economia socială din România, marca de întreprindere socială de inserție este acordată de către Agențiile Județene pentru ocuparea forței de muncă, pentru o perioadă de 3 ani, în condițiile în care structura juridică care solicită marca respectă principiile economiei sociale și următoarele criterii:
- are, permanent, cel puţin 30% din personalul angajat aparţinând grupului vulnerabil, astfel încât timpul de lucru cumulat al acestor angajaţi să reprezinte cel puţin 30% din totalul timpului de lucru al tuturor angajaţilor;
- are ca scop lupta împotriva excluziunii, discriminărilor şi şomajului prin inserţia socioprofesională a persoanelor defavorizate;
- are obligaţia de a asigura, pentru persoanele angajate, care fac parte din grupul vulnerabil, măsuri de acompaniament care să asigure inserţia profesională şi socială;
- măsurile de acompaniament pot fi: informarea, consilierea, accesul la formele de pregătire profesională, adaptarea locului de muncă la capacitatea persoanei, accesibilizarea locului de muncă în funcţie de nevoile persoanelor, precum şi alte măsuri care au ca scop sprijinirea inserţiei profesionale şi sociale;
- în vederea asigurării măsurilor de acompaniament, întreprinderile sociale de inserţie colaborează cu serviciile publice de asistenţă socială, agenţiile de ocupare, centrele de furnizare de servicii integrate de asistenţă medicală, psihologică şi socială pentru consumatorii şi consumatorii de droguri dependenţi, cu specialişti în domenii precum psihologie, asistenţă socială, adicţii, pedagogie, formare profesională, ocupare, medicină, medicina muncii, economie socială.
